Psihicul și cancerul. Care este legătura dintre cele două? De ce, deși fiecare dintre noi are celule canceroase în organism, doar unii se îmbolnăvesc de cancer, în timp ce alții par a fi imuni la această boală? De ce, dintre cei diagnosticați cu această afecțiune, unii reușesc să se vindece, iar alții nu?
Ne-am obișnuit să credem că vinovați de apariția cancerului sunt fie factorii ereditari, fie condițiile de mediu nefavorabile, fie stilul de viață și obiceiurile dăunătoare, sau, într-o anumită măsură, toate acestea împreună. Acest lucru a fost susținut, în mod constant, de majoritatea practicanților medicinii alopate.
Psihicul și cancerul. Care este legătura dintre cele două?
Însă există și cei care, plecând de la ideea că organismul este un întreg, nu doar o simplă aglomerare de „componente”, ci include și aspecte fizice și psihice, susțin că starea de spirit este hotărâtoare. Potrivit acestora, niciuna dintre cauzele menționate anterior, luată separat, nu este suficientă pentru a determina boala. Pentru dezvoltarea cancerului, orice dintre acestea trebuie să interacționeze cu un alt factor, cel psihologic, care are o importanță covârșitoare. În această ecuație, acumularea de emoții negative joacă rolul de catalizator, declanșând mecanismul diviziunii celulelor atipice. Tot factorul psihologic este responsabil și de evoluția bolii.
Moment de cotitură
Lawrence LeShan, cunoscut psiholog clinician din SUA și pionier al „intervenției” psihologice în patologia cancerului, detaliată în cartea sa „Cancer as a Turning Point” („Cancerul, un moment de cotitură”), prezintă mai multe cazuri care ilustrează puterea vindecătoare a unui stil de viață sănătos și a unei anumite mentalități.
După 30 de ani de terapie cu pacienți în stadii avansate de cancer, LeShan ajunge la o concluzie surprinzătoare: cancerul nu este o boală mortală. Este pur și simplu un moment de cotitură pe calea vieții. Când cineva ajunge să nu mai găsească sens în propria existență, organismul său reacționează la această negare a vieții prin formarea tumorilor.
Potrivit lui, cel mai adesea, persoanele care dezvoltă cancer sunt cele care au dus o viață activă, iar odată ce se confruntă cu o situație percepută ca fiind fără ieșire, își pierd speranța. Această reacție emoțională declanșează o serie de procese fiziologice care inhibă mecanismele naturale de apărare ale organismului, creând condiții favorabile apariției celulelor atipice, adică a cancerului.
Momentul de cotitură, așa cum îl consideră LeShan, apare când persoana afectată este pusă în situația de a alege: ori acceptă „sfârșitul”, ori se schimbă pentru a urma o nouă direcție. Care ar fi această direcție? Regăsirea interesului pentru viață.
Pierderi ucigătoare
Asemenea abordări nu sunt noi. Legătura dintre cancer și starea emoțională a fost remarcată cu peste 2000 de ani în urmă. De exemplu, medicul roman Galen observa că femeile optimiste, care se bucurau de viață, se îmbolnăveau mai rar de cancer comparativ cu cele aflate frecvent în stări depresive.
În 1701, medicul englez Gendron sublinia, în tratatul său despre natura și cauzele cancerului, interdependența dintre manifestarea acesteia și „tragediile vieții care lasă amprente prin nemulțumiri profunde și amărăciune”. Unul dintre cele mai cuprinzătoare studii despre relația dintre stările emoționale și cancer este cel realizat de Elida Evans, o adeptă a psihologiei analitice a lui Carl Jung.
Analizând peste 100 de pacienți cu cancer, Evans a descoperit că, înainte de apariția bolii, mulți dintre aceștia au pierdut legături emoționale importante. Potrivit ei, toți aceștia aparțin tipului psihologic predispus să se atașeze de un obiect sau rol (o persoană, un loc de muncă, o casă), fără a ține cont de propriile înclinații.
Când respectivul obiect, rol sau persoană sunt amenințate sau dispar, acești indivizi, lipsiți de abilități de adaptare, se îmbolnăvesc. Elida Evans susține că apariția cancerului atestă faptul că, de-a lungul vieții, au existat probleme stresante nerezolvate, agravate de evenimente traumatice care au avut loc cu șase luni până un an și jumătate înainte. Reacția tipică a unei persoane cu cancer la aceste probleme și stres constă în sentimentul de neajutorare distructivă.
De la gând la celulă
„Pacienții cu cancer au tendința de a pune pe primul plan interesele altora”, afirmă Evans. Aceasta este o concluzie susținută și de pacienții lui LeShan. Unul dintre aceștia, Robert, a dus o viață activă și satisfăcătoare. Îi plăcea ceea ce făcea, era apreciat ca specialist în meseria sa și nu avea motive să se plângă de sănătate. Totul s-a schimbat la 65 de ani, când s-a pensionat. Nu-i era teamă de anii de pensie, pentru că era sigur că își va dedica timpul liber nepoților săi, pe care îi adora. Însă destinul a avut alte planuri.
Fiul său a divorțat, iar nepoții au fost mutați într-un alt oraș. Aceasta a fost o veste proastă care i-a schimbat cursul vieții lui Robert. Conflictul între ceea ce s-a întâmplat și dorința ca acel lucru să nu se fi întâmplat i-a zguduit psihicul, având repercusiuni asupra structurii creierului, afectând fizic și corpul său. În realitate, nu evenimentul în sine a fost decisiv, ci modul în care Robert a resimțit psihic această experiență. Dintr-o dată, viața pentru el s-a golit de sens.
Nu-l mai interesa nimic, nu mai făcea nimic. Zi după zi, își petrecea timpul prin casă, indiferent, obosit, apăsat. După o perioadă de trândăveală dezorientată, a început să realizeze că sănătatea sa avea de suferit. Cu o slabă viziune asupra propriei persoane, s-a decis să consulte un medic și să-și facă analizele. Rezultatul? Cancer. Nu se știe cum ar fi evoluat viața lui Robert dacă nu ar fi avut ocazia să-l întâlnească pe doctorul LeShan. Din primele discuții cu acesta, a înțeles că pierderea interesului pentru viață poate avea consecințe grave. Cu ajutorul ședințelor de psihoterapie, a redescoperit pasiunea sa aproape uitată pentru politică, iar acesta l-a sfătuit să se alăture unei organizații pe probleme sociale. Interacțiunea cu noi cunoscuți și responsabilitățile noi l-au readus pe Robert în mijlocul vieții. A început să facă sport pentru a se menține în formă. Ședințele cu medicul nu mai erau o prioritate. Tumora sa a stagnat, iar apoi a dispărut.
Astfel, LeShan a reușit să readucă la viață mulți pacienți cu cancer, pe care medicina alopată nu îi considera ireversibil. S-a întâmplat și ca tumora să nu reducă dimensiunile, dar să nu mai crească, nedisturbând pacienții ani la rând, sau chiar să se resoarbă.
Niciodată nu e prea târziu
Un alt exemplu din practica lui LeShan este Natalie, care s-a născut și a crescut în Brazilia. Deși iubea țara sa, la un moment dat a decis să se mute împreună cu familia în Anglia. Soțul ei se considera poet, deși nimeni nu îi publicase versurile, iar cele două fiice visau să devină actrițe. Londra părea să le ofere mai multe oportunități pentru carieră. Pentru ca fetele să poată studia, iar soțul să se dedice complet poeziei, Natalie a acceptat locuri de muncă care nu doar că nu aveau nici o legătură cu specializarea ei, ci, neplăcându-i, nu îi aduceau nici satisfacție. Se trezea în fiecare dimineață fără nici o tragere de inimă și, neavând altă opțiune, mergea la lucru. Era mereu preocupată de familie, acționând mecanic. După un timp, la 49 de ani, Natalie a fost diagnosticată cu cancer de sân și metastaze multiple. Prognosticurile erau sumbru. Ca ultimă soluție, a apelat la LeShan. După o discuție îndelungată, el i-a spus:
„De ce ar lupta organismul tău să trăiască, dacă viața nu îți aduce decât suferință și zile mohorâte, dacă de mult timp ai uitat de tine? Dacă vei muri curând, cei dragi se vor descurca singuri cu problemele lor, fără ajutorul tău. Nu e oare mai bine să profiți de ultima șansă pe care ți-o dă viața, să uiți de problemele altora și să te concentrezi doar asupra propriei persoane? Cu zece ani în urmă ai făcut o greșeală, acum e momentul să o corectezi.”
Așadar, Natalie s-a întors în Brazilia. Mergea desculță pe plajă, înota în mare. Și-a reluat vechea activitate de educatoare, care îi aducea bucurie, deoarece iubea nespus copiii. Dacă înainte medicamentele și dieta nu au avut prea mult efect, acum au dat rezultate excelente. Natalie a început să se însănătoșească. Aceasta pentru că, doar într-un mediu care oferă bucurie, se activează forțele interne de autovindecare, conducând la însănătoșire. Și, spre surprinderea ei, s-a dovedit că, imediat ce soțul și fiicele au fost nevoite să își rezolve singure problemele, s-au descurcat de minune.
Exemplele pe care LeShan le prezintă în cartea sa sunt mărturii elocvente în sprijinul unui adevăr vechi: niciodată nu e prea târziu să o iei de la capăt. Unora le reamintește cancerul. Care, conform lui LeShan, impune o condiție: poți trăi doar dacă ești fericit. Viața ți-a fost dată pentru a te bucura de ea.
Jocul care ucide cancerul
Indiferent de cât de captivante sunt pentru „înrăiți” jocurile video de pe Internet, doar unul – denumit „Re-Mission” – a reușit să facă senzație în comunitatea științifică internațională, având în vedere că, datorită lui, câteva zeci de copii s-au vindecat „miraculos” de cancer. Cum a fost posibil? Pacientul-jucător, care se transformă într-un mic nanobot numit Roxxi, efectuează o incursiune într-un spațiu tridimensional care reprezintă interiorul organismului unui tânăr diagnosticat cu cancer și distruge toate celulele bolnave. Fiecare din cele 20 de misiuni îl plasează pe jucător în corpuri diferite, fiecare atacat de o altă formă de cancer. Conștientizarea procesului de vindecare prin joc s-a dovedit extrem de valoroasă și vindecătoare. De fapt, rolul jocului este de a completa terapia anticancerigenă cu o stare psihică propice însănătoșirii, oferind bolnavului ocazia să interacționeze „direct” cu tratament, împrietenindu-se cu celulele sistemului său imunitar care acționează asupra țesuturilor canceroase, distrugându-le.
Jocul „Re-Mission” este disponibil gratuit pe site-ul cancergame.org.
